Procedurile au fost respectate, controalele funcționează, abaterile au fost semnalate. Așa arată concluziile multor rapoarte de audit intern din companiile românești, iar pentru mulți manageri acesta este și rostul funcției: o obligație legală bifată o dată pe an. Perspectiva nu e greșită, dar e prea îngustă pentru o perioadă cu presiune pe costuri, digitalizare rapidă, schimbări fiscale și cerințe noi de sustenabilitate. Un audit intern care adaugă valoare nu este cel care găsește cele mai multe deficiențe, ci acela care te ajută să vezi riscurile mari înainte să se transforme în pierderi.
Ce nu vede un audit de conformitate
Imaginează-ți două proiecte de construcții. Primul raportează o marjă de 10%, al doilea una de 5%, calculate pe costurile directe. După ce costurile indirecte sunt alocate corect, primul coboară la 7%, iar al doilea ajunge la o pierdere de 2%. Pe ansamblu, firma pare în regulă, dar proiectul bun îl finanțează pe cel slab. Dacă proiectul slab mai este și întârziat, lucrările stau, însă dobânzile și onorariile avocaților și ale experților continuă. Iar dacă disputa ajunge în arbitraj, va trebui să arăți unde, când și de ce a apărut pierderea, lucru imposibil fără o legătură clară între eveniment, proiect și cost. Un audit de conformitate ar putea să nu observe nimic din toate acestea, pentru că, formal, toate procedurile au fost respectate.
La fel se întâmplă cu procesele care funcționează pe hârtie, dar consumă resurse fără folos: prea multe niveluri de aprobare, aceleași date introduse în mai multe sisteme, controale dublate, reconcilieri manuale sau rapoarte lunare pe care nu le mai citește nimeni. Un auditor orientat spre management nu se întreabă doar dacă un control există. Vrea să știe de ce există, ce risc acoperă, dacă mai este necesar și dacă poate fi simplificat sau automatizat.
Riscurile noi cer reguli noi
Inteligența artificială a intrat deja în estimări, prognoze, stabilirea prețurilor, selecția furnizorilor sau recrutare. Odată cu ea apar întrebări pe care puține organizații le-au formulat explicit: cine aprobă o soluție, ce date poate folosi, cine validează rezultatele și cine răspunde atunci când o decizie automatizată produce efecte nedorite. Auditul intern poate evalua acest cadru din timp. Scopul nu este să frâneze tehnologia, ci să se asigure că riscurile ei sunt înțelese și gestionate.
Sustenabilitatea aduce o provocare asemănătoare. Pentru companiile obligate la raportare esg, datele de mediu, sociale și de guvernanță ajung în documente publice citite de investitori, bănci și parteneri. O cifră greșită acolo are cost reputațional, nu doar administrativ. Auditul intern poate verifica de unde provin aceste date, cine le validează și dacă procesele care le produc ar rezista unei analize externe. Aceeași logică se aplică pregătirii pentru noile cerințe privind transparența salarială.
Doi auditori, roluri diferite
Mulți manageri confundă auditul intern cu cel extern sau consideră că unul îl face inutil pe celălalt. În realitate, cele două se completează. Auditul intern lucrează pentru conducere, pe tot parcursul anului, și urmărește riscurile, procesele și controalele din interiorul organizației. Rezultatul lui nu este o opinie publică, ci o serie de recomandări pe care managementul le poate pune în practică.
Pe de altă parte, un auditor financiar independent exprimă o opinie asupra situațiilor financiare anuale, pe baza standardelor profesionale de audit. Când auditul intern și-a făcut bine treaba, misiunea externă găsește controale documentate și cifre trasabile, iar discuțiile se pot muta de la corecturi la recomandări privind procesele și sistemele de control intern.
Trecerea de la bifă la instrument de management nu cere neapărat un buget mai mare, ci întrebări diferite: ce riscuri se conturează în organizație, ce ne spun datele și cum putem interveni înainte să apară pierderi, sancțiuni sau oportunități ratate. Dacă ultimul raport de audit intern din firma ta a explicat doar ce s-a întâmplat, următorul poate începe cu ce ar putea să se întâmple.
Comentarii
Scrie un comentariu